Home   |   Harta site   |   Contact
Te afli la: Home / Biomecanica / FOTBAL, BIOMECANICA, FORTA. - PARTEA II:

FOTBAL, BIOMECANICA, FORTA. - PARTEA II

3.Ciclul de întindere-scurtare.

    SSC "stretch-schortening-cycle” în engleză, este o funcţie normală şi de bază a muşchilor scheletici implicaţi în locomoţia umană.

    Transpus în limbaj biomecanic şi raportat la fotbal, este reprezentat de un ciclu repetabil la nesfârşit în cadrul acţiunii musculare la nivelul membrelor inferioare, fie că vizăm alergarea, săritura, şutul la poartă. Acest ciclu cuprinde: mai întâi o fază de întindere activă a muşchiului, realizată în urma unei contracţii excentrice (uneori întindere pasivă), urmată imediat de efectuarea gestului motric, în sine, ca urmare a unei contracţii concentrice. Să subliniem un lucru extraordinar: returnarea unei cantităţi variabile de energie mecanică (dependentă de rata de întindere a muşchiului) cedată fazei concentrice. Este manifestarea activă a proprietăţilor elastico-mecanice ale entității denumite muşchiului striat.

    Aşa cum am evidenţiat anterior, tocmai acest raport al efectelor succesiunii contracţiilor excentrice-concentrice asupra muşchiului, influenţează performanţa sportivă. De fapt, în cadrul ciclului întindere-scurtare, performanţa fazei concentrice finale este profund condiţionată de partea excentrică iniţială. Aceasta poate fi de foarte multe ori mult mai puternică decît cea rezultată dintr-o acţiune concentrică în sine.

    Intrat în vizorul specialiştilor în epoca modernă a cercetării ştiinţifice sportive, ciclul întindere-scurtare, a asociat multiple modalităţi de abordare. Fiecare specialist s-a concentrat pe un anumit segment îmbogăţind fondul cunoaşterii fenomenului. Pe de o parte, erau vizate aspectele performanţelor sportive ca reflecţie a curbei Forță-Viteză, iar pe de altă parte erau vizate aspectele intrinseci musculare.

     Acum se ştie foarte clar că SSC este un fenomen foarte complex ce poate fi explicat printr-o varietate de etape elastice şi chemomecanice (Huijing 1992). Totodată, nu au fost neglijate influenţele reflexe, activitatea neurală în general, ce are o importanţă deosebită în tot ceea ce înseamnă performanţă sportivă.

    Astfel, s-a relevat un aspect foarte important al ciclului:

- primul, include faptul că, în antrenamentele musculare separate, s-a descoperit o amplă influenţă centrală ce dinamizează faza excentrică a SSC, prin reglaj voluntar sau reflex, pentru a determina adaptarea capacităţii de putere a acţiunii excentrice la solicitarea dată de condiţiile externe (de ex. impactul), sau la acţiunea concentrică finală.

- al doilea, se referă la momentul când un muşchi activ este supus întinderii. Activitatea de la fusurile neuromusculare şi organele tendinoase Golgi va determina care dintre reflexele stimulatoare sau inhibitoare vor domina şi care a fi mărimea posibilităţii performanţei din aceste surse de reflexe.

    Vom concluziona: ciclul de întindere-scurtare, este o formă de activitate musculară în care toate elementele majore ale "surselor” de performanţă sunt solicitate: mecanic, neural şi metabolic.

    Să vedem efectiv, în cadrul studiului antrenamentului ce utilizează SSC, ce factori sunt implicaţi, cu ce efecte şi, mai ales, în ce mod se desfăşoară adaptarea la efort.

- pe planul metabolico-muscular, evidenţiat prin durere în muşchiul implicat în travaliu, descoperim cum, în urma efectuării exerciţiilor specifice, au loc modificări (chiar deteriorări) la nivel muscular şi la nivelul ţesuturilor conjunctive. Asta declanşează diverse reacţii biochimice locale al căror efect este de multe ori durerea. Deşi numeroase, studiile ştiinţifice ce au evidenţiat nenumărate creşteri şi acumulări de substanţe locale peste limita normală, nu au putut atribui cu exactitate un rol nociv unei anumite componente. Astfel, reacţii imunitare anterioare durerii (cu creşterea neutrofilelor circulatorii) sau sensibilizarea exagerată a mecanoreceptorilor, consecutiv inflamaţiei, sunt modificări decelate obiectiv, dar fără teritoriu ţintă. Cert este că, impactul există atât la nivel miofibrilar cât şi la nivelul tecii conjunctive din jurul miofibrilei.

- pe planul forţei musculare. S-a constatat că dincolo de un anumit număr de repetări din cadrul unui antrenament se produce o scădere a forţei. Depăşirea barierei către exces a fost evidenţiată clar după antrenament, în urma biopsiilor efectuate, printr-o deteriorare a miofibrilelor la nivelul benzilor Z dar şi prin sarcomere supercontractate.

    Se pare că supercontractarea aceasta ar fi o reacţie negativă la întinderea peste limită a sarcomerelor datorată alungirii din timpul contracţiilor excentrice. S-a evidenţiat, în acelaşi timp, şi la nivelul muşchilor adaptaţi la exerciţiile SSC, cum pierderea de forţă datorată excesului de efort specific SSC, nu are strict o conotaţie de deteriorare miofibrilară.

    Ceea ce duce la interpretarea că pierderea de forţă ar fi efectul:

- unei posibile deteriorări miofibrilare (ce nu poate fi exclusă complet);

- unei oboseli ( normală, în plan energetic, etc.),

- sau o combinaţie a ambelor;

- o altă posibilitate , spun specialiştii (Frieden şi colab.) poate fi datorată sistemului nervos, printr-o modificare a modelelor de activare neuronală, ce limitează numărul de fibre musculare disponibile pentru contracţie. Asta se traduce şi printr-o amplă modificare a succesiunii activării U.M. dar şi a numărului de U.M. participante.

     Amplitudinea mişcării. Conform celor prezentate anterior, cu cât se apropie mai mult de numărul limită de repetări, la nivelul muşchiului se produce o descreştere a numărului de punţi încrucişate ce pot fi formate, poate şi ca reacţie a sarcomerelor supraîntinse de-a lungul repetărilor continue. Înlănţuind efectele, mai departe, se presupune (Clarkson) imposibilitatea producerii unei alunecări maximale simultane a filamentelor de actină şi miozină, iar acest lucru afectează abilitatea de a contracta muşchiul complet. Existenţa unei carenţe de calciu în reticulul endoplasmatic (RS), postulează ideea insuficienţei calciului pentru a susţine ciclicitatea punţilor încrucişate necesară pentru scurtarea completă a muşchiului cât şi pentru realizarea relaxării, ce precede întinderea controlată din timpul SSC.

     Propagarea efectelor duce şi la modificări la nivelul ţesutului conjunctiv al tendonului, prin fenomenul de menţinere în tensiune a acestuia consecutiv supercontracturii sarcomerelor ce provoacă, pe termen lung, o scurtare a muşchiului.

     Totuşi, nu există dovezi practice precedând studiul pentru a susţine aceste teorii.

     Ca adaptare, muşchiul solicitat anterior prin exerciţii specifice ciclului întindere-scurtare, poate realiza, în cadrul antrenamentelor, lucru maximal specific SSC pentru dezvloltarea forţei fără ca la nivel miofibrilar să existe efectele negative prezentate anterior. Ca şi expresie a adaptării nu s-au constatat reale modificări pe plan structural la nivelul miofibrilelor sau ţesuturilor conjunctive intramusculare, ceea ce duce la ideea posibilităţii ca progresul să aibă loc pe seama unei adaptări a substratului neuronal. Este un lucru determinat, în primul rand, pe baza rezultatelor obţinute le probele specifice. Chiar mai mult, se ştie exact, la o repetabilitate de aproximativ 5 zile a antrenamentelor specifice, se produc adaptări benefice la nivelul ansamblului muşchi-tendon (Nosaka şi colab.), exprimat ca protecţie în cazul eforturilor supramaximale, în planul elasticitaţii mecanice. Având ca reper reacţia CK (creatinkinaza serică) ce rămâne scăzută, putem spune că reprezintă o metodă foarte bună şi eficientă de dezvoltare a forţei.

     Trebuie interpretate cum se cuvine rezultatele acestor studii. De la antrenament la antrenament, cu un progres tot mai bun pe măsura trecerii timpului şi acumulării de pregătire/adaptare, muşchiul suportă consecinţe negative tot mai mici în urma efectuării de exerciţii specifice SSC. S-a constatat necesitatea unui răstimp de 4-6 săptămâni, suficient pentru a nu mai exista efecte secundare de nici un fel, la nici un nivel morfo-funcţional (în condiţiile păstrarii unei arii rezonabile de antrenament din punct de vedere a raportului intensitate/volum/duritate).

     Ceea ce nu se ştie încă, la nivel de studiu ştiinţific, este numărul de serii şi repetări la care apare o reacţie adversă de depăşire a pragului de adaptare, trecând spre traumă, chiar dacă nu este vizibilă/palpabilă/sesizabilă pe moment de către jucător. Este un element nou descoperit cu reală importanță în metodologia de pregătire. Se face lumină în multe privințe când nu se știa de ce apare din nimic o accidentare musculară.

Url not found